Secretul
astrelor
Functionarea astrelor, aratã interactiuni fundamentale cunoscute.
Constat?m cã un astru, este o acumulare sfericã de substantã,
cu presiune în crestere continuã spre centru si are polaritãti
magnetice.
Nu cunoastem ce fel de substantã se acumuleazã initial, dar
presupunem cã
în sfera astrului, substanta este sintetizatã din "nimic",
(vid) în "ceva".
Intelegem cã nimic, se referã la spatiul vid si dacã
spatiul este vectorial, la vectori.
Interactiunile vectorilor în conditii de presiune înalta, pot
"fabrica" hidrogen.
Este important sã cunoastem cum functioneazã o stea,
respectiv relatiile dintre viteza de rotatie, presiune si câmpul magnetic.
Analizã:
1) Planul de rotatie al sferei, induce în spatiu, curenti vectoriali
paraleli.
2) Curentii în circuit închis, genereazã magnetism - electromagnet
cu polii Nord si Sud.
3) Curentii paraleli în câmp magnetic, genereazã interactiune
centripetã (gravitatie).
4) Interactiunea centripetã accelereazã substanta, viteza de
rotatie si produce presiune.
Viteza de rotatie si interactiunea centripetã, se amplificã
reciproc.
Este în mod natural, un lant cauzal închis, un perpetuum mobile.
Si totusi, în functionarea astrelor se constatã anomalii.
Calitatea interactiunii centripete
Iinteractiunea centripetã are calitatea de a gãzdui un sir de
alte interactiuni subordonate.
Spre exemplu, Soarele gãzduieste planete, iar planetele gãzduiesc
sateliti.
Si plasma Solarã poate gãzdui interactiuni centripete, precum
Jupiter pata rosie.
Fantastica presiune din Soare, separã cu timpul elementele grele, într-un
nucleu solitar.
Soarele are deci, doua structuri concentrice - nucleul si uriasul învelis
de plasmã.
Soarele este o structurã unitarã.
Se pare însa c? nucleul are în plus un grad de libetate,
o miscare de precesie, sau chiar propria interactiune centripetã.
Aceastã structurã ar explica fenomenul supernova si chiar migratia
polilor magnetici.
Suprnova
Nucleul cu propria interactiune centripetã, poate diviza structura
stelarã.
Mãrginit si comprimat de uriasul învelis de plasmã, nucleul
functioneazã ca un etaj ridicãtor de presiune.
Consecintele se succed cu rapiditate:
Nucleul îsi accelereazã viteza de rotatie si se comprimã.
Invelisul de plasmã alimenteazã nucleul, dar "nu tine pasul"
cu rotatia nucleului.
Rotatiile în sensuri contrare, produc forte de respingere,
presiune si descompunerea pneumaticã a învelisului de plasmã.
Se poate interpreta si o "rostogolire" a nucleului,
cu inversarea polilor si a rotatiei, doar dacã rotatia stelei rezultante,
este inversatã.
