Incendii de vegetatie.

Incendii de vegetatie.
Cauza incãlzirii globale este necunoastera structurii pãmântului.
Forma fundamentalã a existentei naturii nu este "materia" sunt interactiunile
proprietãtilor vectorial, spatiul vectorial. Spatiul vectorial orientat în
circuite închise ortogonal, formeazã structuri vectoriale macroscopice, stele.
Astfel, spatiul orientat din circuite închise ortogonal îsi comprimã
reciproc densitatea orientãrii, prin fortele lor de atragere si respingere.
Structurile macroscopice sunt asimetreice, un circuit este înconjurat si
comprimat complet de celãlalt si devine nucleul structurii (numit electric).
Nucleul la rândul lui, orienteazã si comprimã circuitul ortogonal (numit
magnetic), numai în secmentul pe care el îl înconjoarã. Fortele vectoriale
de respingere, dilatã densitatea spatiului vectorial orientat în circuitul
necomprimat de nucleu, pânã la echilibrul cu fortele de atragere,
formând gradientul densitãtii spatiului vectorial orientat (magnetic).
In gradient, densitatea spatiului orientat, creste exponential spre nucleu.
Numai în acest gradient exista un strat cu densitatea spatiului vectorial
orientat, unde se formeazã structuri vectoriale microscopice simetrice,
hidrogenul. Spre nucleu, gradientul continuã cresterea exponentialã, formând
o sferã întunecatã (densitatea spatiului vectorial orientat, magnetismul).
Structurile de hidrogen formate, îsi mãresc densitatea si legea lui Arhimede
le miscã spre centru, spre sfera intunecatã. Dar, densitatea spatiului vectorial
orientati în circuite închise în hidrogen, când ajung în sfera întunecatã sunt
orientate în directia si sensul spatiului orientat în sferã si tinde sã le descompunã.
Structura hidrogenului intrã astfel în oscilatii, micsoreazã densitatea si sunt
miscate în sus de legea lui Arhimede. Dinamica miscãrii hidrogenului între
douã limite ale densitãtii spatiului din gradient, formeazã fotosfera structurilor
macroscopice, lumina stelelor. Fotosfera vizibilã este singura structurã cu
energie cineticã a stelelor, în rest, gradientul, sfera întunecatã si nucleul, au
starea potentialã a energiei (sunt reci). Planetele sistemului solar, au aceleasi
structuri vectoriale macroscopice, evident, la dimensiuni mult mai mici.
Pãmântul este una din aceste planete, în care fotosfera a devenit lavosferã.
In lavosferã, dinamica structurilor de hidrogen, constã în închiderea si
deschiderea circuitelor de spatiu vectorial între ele, adicã compunerea si
descompunerea elementelor native. Dacã în fotosfera solarã dinamica,
"spuma hidrogenului" produce heliul, cromosfera, în lavosfera terestrã,
"spuma neagrã" produce elemente native, litosfera. Modul cum dinamica
lavosferei produce litosfera este arãtat în filmul eruptiilor vulcanice din
regiunea Eyjafjallajökull, Islanda martie-aprilie 2010. Cu milioane de ani în
urmã, litosfera Pãmântului era înnegritã de astfel de eruptii si acoperitã
de gazele fierbinti ale elementelor native, cum este acum planeta Venus.
Evolutia Pãmântului a continuat, cu timpul gazele elementelor au devenit
sedimente, zãcãminte minerale. Lumina solarã nu se reflectã de litosferã
Pãmântului, structurile minerale intrã în rzonantã cu lumina, numai cu
propriul spectru de fecvente, predominant spectrul termic. Sa ne imaginãm
evolutia milenarã a temperaturii litosferei terestre, de la activitatea
vulcanismului, la formarea reliefului cu munti si oceane de apã.
Lumina solarã si apa oceanelor au format primele structuri vectoriale
biologice în apele oceanelor, unde au gãsit climatul potrivit. Din apele
oceanului, organismele biologice au "invadat" suprafetele uscatului stropite
de ploi, formând regnul vegetal. In regnul vegetal, oceanul de clorofilã al
pãdurilor, fotosintetizeazã substantele organice din bioxidul de carbon
si apã cu ajutorul luminii solare si elibereazã oxigen în atmosferã.
Regnul vegetal, întinderile forestiere, au trnsformat astfel rezonanta cu
lumina solarã, din cãldurã în clorofilã, rãcind clima globalã. Atmosfera
îmbogãtitã cu oxigenul pãduilor, a format pe frunzele verzi, paraziti,
microorganisme, din carea a evoluat regnul animal. Evolutia prin selectie
naturalã a oeganizmelor animale, a ajuns la organizmul uman, cel mai aspru
parazit al regnului vegetal. Considerând înconstient, cã lemnul pãdurilor
este cel mai ieftin material de constructii, "omul" a reusit sã defriseze
pãdurile milenare. Inlaturarea si partialã a oceanului de clorofilã, a fost
inevitabil înlocuit cu "oceanul" de minerale, rezonanta cãrora nu produce
oxigen, produce "înclãizirea globalã". Incãlzirea globalã produce
structurilor vectoriale numite minerale, spectrele de oscilatii, cãldurã.
Spectrele de oscilatii ale structurilor vectoriale de carbon, hidrogen, oxigen,
produc de la distantã reactii de combustie, incendii, fãrã "brichete".
Deci, încãlzirea globalã incendiazã vegetatia, pãdurile încã nedefrisate.
Argumentul "efectului de serã" este infirmat de faptul cã lumina nu se
reflectã, nu se "deplaseazã" se propagã omnidirectional prin rezonantã,
prin "inductia lui Faraday". Ca sunetul unui clopot.