Planeta cu biosferã.
In naturã existã douã mãrimi fizice, mãrimi scalare, adicã materie si mãrimi
vectoriale. Din aceste mãrimi, civilizatia terestrã a considerat cã forma
fundamentalã a existentei naturii este materia. Dezvoltarea civilizatiei,
interprtând fenomenele naturii cu aceastã conceptie, s-a dovedit gresitã,
distructivã pentru biosfera pãmântului. Soarele nu este o sferã de plasmã
fierbinte comprimatã de gravitatie. Pãmântul nu este o sferã de substantã
comprimatã de gravitatie. Electricitatea nu este un curent de particule
materiale. Universul nu este rezultatul unei mari explozii, care a format
materia. Forma fundamentalã a existentei naturii sunt interactiunile
proprietãtilor vectoriale, adicã energia, sub formã de spatiu vectorial.
Spatiul vectorial orientat în circuite închise ortogonal, formeazã structuri
vectoriale macroscopice (stelele) si microscopice (hidrogen), asa zisa
"materie". Interactiunile proprietãtilor vectoriale daja cunoscute, atragera si
respingerea vectorilor se pot produce omnidirectional, adicã "tridimensional".
Deci, spatiul tridimensional sunt proprietãtile vectoriale - spatiul vectorial.
Energia este efectul unei cauze si cauzele sunt interactiunile vectorilale.
Timpul este mãsura evolutiei interactiunilor vectoriale, a energiei, lipsa lor
fiind inexistenta. Spatiul vectorial se orientrazã în circuite închise ortogonal,
vârtejuri. In circuitul vectorial închis, proprietatea vectorialã de rotatie axialã,
orienteazã spatiul vectorial din jurul circuitului, intr-un alt circuit, închis
ortogonal. In realitate, proprietatea de rotatie axialã a vectorilor, închid
simultam si reciproc, orientarea ortogonalã a circuitelor, formând o structurã
vectorialã. In structurile vectoriale macroscopice asimetrice, rotatia axialã a
vectorilor, genereazã rotatia diferentialã a structurii, cunascutele vârtejuri
atmosferice. Astfel de structuri sunt corpurile universului, "citite" în structura
Soarelui. Soarele este o structurã de spatiu vectorial orientat în circuite
închise ortogonal. In circuitele închise ortogonal, modulul vectorilor tinde
cãtre zero, cãtre un vector nul si fortele de atragere devin astfel forte
centripete, care îsi comprimã reciproc, densitatea spatiului orientat în circuite.
Structurile vectoriale macroscopice sunt asimetrice, spatiul unui circuit, fiind
înconjurat complet si comprimat de fortele centripete ale celuilalt circuit,
luând functia de nucleu. Fortele centripete ale nucleului, comprimã spatiul
orientat in circuitul ortogonal, numai secmentul pe care îl înconjoarã.
Fortele vectoriale de respingere ale spatiului vectorial orientat paralel din
circuitl necomprimat, dilatã densitatea spatiului, pânã la echilibrul cu fortele
vectoriale centripete (de atragere). Spatiul vectorial din circuitul necomprimat
al Soarelui, atinge astfel, dimensiunea de doi ani luminã si constituie
gradientul densitãtii spatiului vectorial orientat, întindera sistemului solar.
In gradientul Soarelui, densitatea spatiului vectorial orientat, creste
exponential spre nucleu. Densitatea mare din jurul nucleului, formeaza astfel o
sferã intunecatã, cu temperatura de zero K. Aceasta este structura Soarelui,
spatiul vectorial conservat reciproc de cele douã circuite închise ortogonal,
gradientul si nucleul, cu energie potentialã. Densitatea spatiului vectorial
orientat în stratul de la suprafata sferei întunecate este propice formãrii
structurilor vectoriale microscopice, hidrogen. In densitatea stratului,
structurile de hidrogen crescându-si densitatea, cad spre centru, spre sfera
intunecatã, cum spune legea lui Arhimede. Densitatea spatiului vectorial
orientat în gradient, justificã fizic legea lui Arhimede, infirmând gravitatia.
Spatiul vectorial puternic orientat din sfera întunecatã, aliniazã spatiul din
structura de hidrogen, care intrã în oscilatii, spre a se descompune.
Hidrogenul cu densitatea scãzutã a oscilatiilor este miscat ascendent, de
lgea lui Arhimede si ciclul se repetã continuu. Dinamica hidrogenului de
compunere/descompunere, formeazã fotosfera Soarelui, cu lumina si
temperatura cunoscute. Evident, fotosfera este singura stare cineticã a
energiei din structura Solarã, care reprezintã activitatea Soarelui si care a
format cromosfera si planetele. Asemenea, lavosfera Pãmântului a format
elementele native si litosfera. Planetele fiind incluse în grdientul Solar sunt
miscate în bloc, cu rotatia diferentialã a Soarelui, producând iluzia revolutiilor
pe orbite. Luna, miscatã simultan cu rotatia diferentialã a Pãmântului,
dã iluzia rotatiei în jurul Pãmântului. Aceeasi dinamicã a fotosferei este
vaporizarea/condensarea apei în atmosfera terestrã, sub forma cãderii de apã
si grindinã, potrivit legii lui Arhimede. Newton a interpretat cãdera corpurilor,
ca fiind o fortã de "atractie" reciprocã intre corpuri, extinsã la nivel universal.
Pentru a exprima cantitativ forta de atractie, Newton a propus notiunea de
"masã grea". Einstein a remodelat atractia gravitationalã, în care masa grea nu
produce o fortã de atractie, prodce curbarea "spatiului-timp", inspirat de
legile lui Kepler. Prin legile sale, Johannes Kepler a descris fãrã sã stie, rotatia
diferentialã a gradientului Solar si implicit a sistemelor planetare continute in el.
Elipticitatea fiind oscilatii pe verticalã, traversând densitãtile spatiului
cu vteze de rotatii diferite din gradient (apogeu/perigeu),
descrie rotatia diferentialã a Soarelui, elipsa lui Kepler.
<