Densitatea energiei.
Dinamica spectrului densitãtilor energiei.
Spectrul densitãtilor energiei este o interpretare nouã
a structurii circuitelor
ortogonale organizate de energia cu proprietãti vectoriale. Unul
dintre
circuitele ortogonale este electroidul, un circuit vectorial înconjurat
ortogonal de circuitul sau magnetic. Densitatea maximã a circuitelor
este în
electroid si în centrul axei magntice, de unde se prpagã
radial, deci în
descrestere, pânã la densitatea spatiului vectorial, pe distante
de ani-luminã
(la galaxii). Structura cu densitatile circuitelor vectoriale închise,
relativ staticã,
constituie spectrul energiei. Spectrul formeaza astfel nivele sferice
în
crestere continuã si caracteristic centripetalã a densitãtii
energiei, pânãîn
electroid. Forma sfericã vazutã" cât lungul nasului"
este "turtitã" de
circuitele vectoriale deschise, propagate din polii magnetici, care prin
fortele lor de respingere comprimã forma sfericã în
formã lenticularã.
Din dinamica spectrului reiese cã în spectru, viteza de propagare
a fortei
centripete variazã invers proportional cu densitatea. Mai corect
spus,
se transfomã în densitatea circuitelor vectoriale.
In spectrul planetei pãmânt se regãseste nivelul
densitatii numit presiune
atmosfericã, un gaz care acoperã structura lichidã
si solidã a planetei.
In spectrul energiei, în gazul atmosferic se produc forte si interactiuni
dinamice pe care încerc sã le înteleg, fiind o interpretare
absolut noua.
Spectrul energiei "nu se vede, nu se aude" dar, se vãd
si se simt interactiunile
lui cu materia, având ca efecte miscarea corpurilor, a acului bsole,
a satelitilor, etc. Spectrul energiei este "loc natural" pentru
Aristotel, câmp
de forte pentru Faraday, "masã grea" pentru Newton si
"spatiu curb" pentru
Einsteun. In acest spectru, cum spunea Aristotel, corpurile îsi
cautã locul lor
natural, respectiv nivelul cu aceeasi densitste. Un corp cufundat în
nivelul
cu aceeasi densitate devine imponderabil. Iesind din acel nivel, corpul
este
readus "la locul lui" de forta centripeta sau forta arhimedicã.
Corpurile fiind
structuri ale energiei, polaritãtile lor interactioneazã
cu polaritatile spectrului
si densitatea face diferenta. Corpul este împins în jos de
forta centripetã
dacã densitatea este mai mare sau, în sus dacã densitatea
este mai micã,
legea lui Arhimede, unde greutatea reprezintã densitatea de energie
(masa lui Newton). De observat, densitatea unui corp este compensatã
de
viteza miscãrii. Este cazul corpuriloe din afara atmosferei, corpul
în loc sa
cadã în linie dreaptã se miscã inertial pe
o curbã, având stare de impoderabilitate.
Miscarea inertialã este determinatã de interactiunea dintre
vectorii corpului
si vectorii spatiului. Polaritãtile corpului in miscare si ale
spatiului vectorial
se atrag coloniar si formeazã circuite deschise, paralele, miscarea
devenind
rectilinie. Circuitele paralele se resping, formând în jurul
corpului, un adevãrat
ghid local, în care corpul se miscã inertial. Miscarea corpului
deschide de la
sine în spatiul vectorial, ghidul miscãrii inertiale. Intensitatea
polarizãrii
paralele a spatiului vectorial creste proportional cu viteza miscãrii
corpului.
Revenim la miscarea inertialã a corpului în raport cu spectrul
energiei terestre.
Ghidul rectiliniu format în spectrul energiei este curbat de interactiunea
cu
densitatea circuitelor vectoriale ale spectrului energiei. Corpul contiunuã
asfel miscarea inertialã în ghidul curb si accelerat de forta
centripetã.
Sub controlul total al spectrului energiei terestre, corpul se miscã
inertial pe
o curbã închisã numitã orbitã. Inteactiunile
altor forte exterioare adãugate,
determinã variatia excentricitãtii orbitei. Deci, corpul
se misca inertial pe o
curbã, sub controlul "altor forte exterioare" asa cum
spune definitia miscãrii
inertiale. Corpul aflat în miscare la apogeul orbitei, unde atât
viteza corpului,
cât si densitatea spectrului sunt minime, corpul orbiteazã
accelerat de forta
centripetã si densitatile spectrului, pânã la perigeu.
De la perigeu, unde
densitatea spectrului si viteza corpului sunt maxime, corpul orbiteazã
frânat,
traversând contrar densitãtile spectrului si fortei centripete,
pânã la apogeu.
Miscãrile inertiale ale corpurilor pe orbite se dovedesc a fi oscilatii,
