Viata stelelor
dilatã universul
Formarea stelelor în conceptia actualã
Energia degajatã de soare sugereazã ideea de consum, de ardere,
implicit modul de formare a stelelor.
Laboratorul studierii stelelor este planeta pãmânt, unde s-a
descoperit reactia nuclearã.
Prin urmare, reactiile nucleare ar explica energia dgajatã de stele.
Deci, steaua este un nor urias de hidrogen, combustibil,
care va fi comprimat gravitational, pentru a crea conditiile reactiilor nucleare.
Dar, gravitatia în acest stadiu nu existã, norul de hidrogen
având proprietãti de expansiune.
Noua stea transformã hidrogenul în energie, hidrogenul se consumã,
steaua devine micã si se stinge.
In "laboratorul terestru" fenomenul este exact invers.
Organismele vegetale si animale evolueazã prin compunere, acumulare,
crestere în dimensiuni si complexitate.
Urmeazã reproducerea, apoi moartea, descompunerea.
In acord cu organizarea naturalã a structurilor materiale
si stelele trebuie sã se dezvolte de la simplu la complex si nu invers.
Trebuie sã existe o structurã simplã, un embrion, care
sã devinã o stea.
Interpretare vectorialã
Sa presupunem cã embrionul este un pulsar.
Pulsarul are structurã simplã, compusã din electroid
si axa magneticã,
neacoperite cu substantã - este un electromagnet stelar.
Jeturile de substantã pornite din axa magneticã
sunt interactiunile miscãrii de rotatie a axei magnetice cu substanta
înconjuratoare,
un fel radar ce scaneazã electromagnetic substanta (aurore polare).
Electromagnetul stelar animã intreaga activitate stelarã,
genereazã oscilatiile spectrului electromagnetic, genereazã
oscilatoare vectoriale (hidrogen, materie).
Steaua nu consumã energie, steaua produce energie!
Este logica existentei (Lavoisier sau existenta?)
Astfel, electromagnetul, steaua, creste în volum si masã, acumulând
hidrogen pânã devine o supernovã.
Explozia supernovei poate fi consideratã momentul reproducerii.
Probabil electroidul a ajuns la o limitã,
când elibreazã surplusul de substantã sub formã
de "embrioni stelari".
Embrionii genereazã lumina orbitoare si bratele unei mici galaxii.
Electroidul, "nucleul stelei" îsi continuã activitatea,
dezvoltarea,
ca pasãrea fenix, alimentandu-se cu propria-i cenusã.
Dinamica
corpurilor cosmice.
Electroidul, electromagnetul unui corp cosmic
este flotant în masa corpului si este doar o fractiune din aceasta.
Astfel, electroidul are un grad de libertate în raport cu masa corpului.
Initial, electroidul accelereazã unghiular miscarea de rotatie a corpului.
Corpul devine astfel un giroscop, conservând impulsul masei sale.
Electroidul, prin câmpul sau electromagnetic,
interactioneazã cu câmpurile similare exterioare.
Intre electroide si masa corpului apar interactiuni
concretizate în înclinarea axelor lor de rotatie.
Devierea axei de rotatie a corpului este mai micã în comparatie
cu aceea a electroidului,
care migreazã cu repeziciune, ajungând sã frâneze
rotatia corpului.
