Noaptea şi-a pierdut puterea.

Soarele, cu ochii roşii,

Stă pe colţul dimineţii

Şi priveşte către tera:

O! Pământ puţin turtit!

Te-am crescut de când erai

Flacără! Din para mea!

Te priveam cu bucurie!

Te vedeam, ca-n paradis!

Aveai... bor la pălărie,

Şi-o culoare ca de vis!

Erai mult mai mare parcă!

Lucitor şi agitat!

Apoi ţi-ai schimbat culoarea,

Intr-un roşu-ntunecat!

Ţi-au crescut la poli, capace!

Şi-au ascuns, ca-ntr-un cuptor,

Tot ce-aveai fierbinte, lava!

Reuşind să mai erupă,

Doar pe la ecuator.

Gazul, comprimat sub scoarţă,

Când ieşea la suprafaţă,

Intărea lava firbinte!

Şi creia chiar nori de gheaţă!

Munţi, cu brâie de cenuşă

Si cu cretele de foc,

Se topeau cu uşurinţă!

 

Şi-apoi se formau la loc!

Tot suflând văpăi şi fum,

Frămîntat şi obosit,

Te-ai ascuns sub nori de gaze

Şi-nvelişul ţi-ai răcit.

In căldările polare,

In scrumul căzut in gol,

Apar primele bazine,

Nu de apă, de petrol!

Ai mai fost în tinereţe

Roditor, cu arbori falnici!

Şi reptile colosale!

Le-ai pirdut aproape toate!

Ai oraşe-nalte acum,

Ai şosele, căi ferate,

Vijelii de praf şi fum.

Visul vieţii ce te-ncinge,

Reprezintă pentru tine

O sensibilă secvenţă...

Şi nu-ţi pasă de se stinge...

Codri verzi, câmpii mănoase

Lasă locul uscăciunii

Şi ca amintire... oase.

Pentru tine ca planetă,

Timpul trece în tăcere

Şi devii mândră cometă,

Ce se-mprăştie şi piere