Formarea electroidului solar

Formarea electroidului solar
Detectarea elctroidului de cãtre fenomenele caracteristice soarelui.
Soarele este o stea cu sistem planetar, în care se aflã si planeta p?mânt.
Despre structura internaã a soarelui, avem numai ipoteze.
Observãm trei fenomene concrete, caracterisice soarelui si stelelor:
acceleratia centripetã (gravitatia), acceleratia unghiularã (vortexul) si campul magnetic.
Aceste teri fenomene sunt cu certitudine, efectele unor interactiuni interne ascunse.
Prin urmare, doar ele pot desena o imagine robot a fenomenelor din interiorul soarelui.
Campul magnetic foarte puternic, poate fi generat doar de un curent electric la fel de mare,
formând impreunã un electromagnet!
Curentul electric si câmpul magnetic fiind perpendiculare,
genereazã fortã electromagneticã (centripetã).
Substanta soarelui prin care se închid curentii, va fi acceleratã spre centru.
Isaac Newton a dedus din acceleratia centripetã, “Legea atractiei universale” (gravitatia).
Am ajuns dupã cum se vede, la cauza gravitatiei:
acceleratia electromagneticã centripetã– .
Oricum vom numi aceastã acceleratie, ea existã si produce efecte.
Unul din efectele generate este greutatea substantei accelerate, aflatãîn repauz sau în miscare.
Greutatea este interactiunea acceleratiei cu substanta, când o strabate cu viteza luminii.
Suma acestor interactiuni produce presinune electromagneticã!
Trecerea acceleratiei prin substantã, pe lângã greutate,
mai produce un efect – polarizarea electricã a substantei.
Polarizarea electricã a substantei pântîn centrul soarelui,
formeazt un Potential Electric Radial imens (PER).
PER, aflat si el perpendicular pe câmpul magnetic al soarelui,
genereazã o aceleratie electromagneticã similarã cu gravitatia:
- acceleratia electromagneticã unghiularaã– sursa vortexului.
Fenomenul este efctul descperit de Edwin Herbert Hall în 1880.
Configuratia electromagnetului solar identificã“destinatia” acceleratiei centripete, ca fiind circuitul sau electric, un cerc si nu un ponct central asa cum se considera pânã acum.
Acesta este electromagnetul soarelui.
Electromagnetul este sursa acceleratiei electromagnetice centripete, a “graviotatiei” .
Soarele demonstreazã cã are acest electromagnet,
care sustine sistemul planetar si este stabil de miliarde de ani.
Ceva aici “nu se leagã”:
Cum se genereazã în plasma solarã, un curent electric continuu, stabil
si sã sustinã electomagnetic sistemul planetar?
“Imaginea robot”
Crestera presiunii ELECROMAGNETICE ca urmare a acceleratiei centripete, provoacã scãderea oscilatiilor plasmei (a temperaturii).
La centrul soarelui se formeazã o zonã de tranzitie, în care atomii sunt descompusi în vectori.
Aici, acceleratia centripetaã formeazã cu usurintã curenti vectoriali, comprimându-i în circuitul electric.
Presiunea ecceleratiei centripete generatã pe seama greutãtii atomilor (a plasmei), se produce în zona de tranzitie pe seama vitezei de deplasarea a curentilor vectoriali (deplasati cu viteza luminii).
Altfel spus, gradientul presiunilor nu se schimbã.
In acest fel, “colapsul gravitational” nu se sustine.
Zona de tranzitie izoleazã (electric si termic) circuitul electric de atomii plasmei!
Acesta este electroidul, o entitate suspendatã în propriul câmp magnetic.
Viteza luminii fiind proprietate a interactiunilor vectoriale,
electroidul este accelerat unghiular spre viteza luminii.
Electroidul devine astfel un solid rigid, un superconductor ideal, de intensitate fantasticã.
Electroidul este energia sistemului solar.
In electroid vectorii electrici sunt orientati si comprimati de acceleratia centripetã
sub formã de câmp, fãrã oscilatii.
Prin urmare, electroidul fãrã oscilatii are temperatura 0K.
Desenul robot relevã cum fenomenele, interactiunile si efectele lor în interiorul soarelui se succed într-o armonie si stabilitate perfectã.
Pe repede înainte
Existenta este energie cu proprietãti vectoriale, care se organizeaazã de la simplu la complex.
Prin urmare, existenta are o evolutie a organizãrii, care începe cu oscilatoare dublu-tor, atomul de hidrogen si ajunge la stele si galaxii.
Logica civilizatiei umane spune cã, nu se pot forma galaxii înainte de a se forma stelele,
iar stelele nu se pot forma înaintea hidrogenului.
Masura acestei evolutii, a interactiunilor, o numim TIMP,
“mãsura timp fiind actiune de unicã folosintã”.
Dimensiunile interactiunilor reprezinta ceea ce numim SPATIU.
Autoorganizarea energiei, formarea universului, reprezintã evolutiile dimensiunilor TIMP SI SPATIU, numai în directii crescatoare (prin multiplicarea hidrgenului).
Energie întunecatã
Se constatã cã evolutia universului este perturbatã de forãe puternice, ascunse optic.
Din acest motiv, au fost numite “energie întunecatã, sau materie întunecatã”,
spre deosebire de universul normal, optic.
Dacã energia urmeazã succesiv evolutia organizãrii,
energia întunecatã este succesoarea formei optice a energiei.
In universul optic, atomul de hidrogen este expresia minimã
a stabilitãtii energiei cu proprietãti pur vectoriale.
Expresia maximã a stabilitãtii energiei cu proprietãti pur vectoriale este ELECTOIDUL.
O stea este o sferaã de hidrogen, “un cocon”, în care hidrogenul se transformã în electroid.
Coconul de hidrogen devine inutil pentru electroid.
Energia electroidului eliminã coconul sub formã de meteoriti, comete, planete, sau nebuloase.
R?mas fãrã cocon, electroidul este o mostrã a energieei întunecate, o stea intunecatã.
Steua întunecatã, mult mai puternicã fãrã cocon,
absoarbe substantã, pe care o “digerã” în zona de tranzitie.
Rezultã de aici, cã universul optic al energiei este forma “infantilã” a existentei, forma maturã, stabilã, fiind stelele si galaxiile întunecate.
Autoorganizarea energiei în universul optic selecteazaã formele stabile.
Universul optic este laboratorul universului întunecat.
Un univers alb si altul negru (mai multe universuri) sunt doar în mintea noastrã!
Universul este unic, existenta este unicã,
ca si energia cu proprietãti vectoriale, forte, spatiu, timp... sunt unice.