Curbarea spatiului-timp.
In naturã sunt douã mãrimi fizice, mãrimi scalare si mãrimi vectoriale.
Civilizatia terestrã a considerat mãrimile scalare, materia, ca fiind forma
fundamentalã a existentei naturii, mãrmile vectoriale fiind considerate
proprietãti ale materiei. Oricine, poate "citi" interactiunile proprietãtilor
vectoriale, daja cunoscute. Atragera si respingerea vectorilor se pot produce
omnidirectional, adicã "tridimensional". Deci, spatiul tridimensional sunt
proprietãtile vectoriale - spatiul vectorial. Energia este efectul unei cauze si
cauzele fiind interactiunile vectorilale. Timpul este mãsura evolutiei
interactiunilor vectoriale, a energiei, lipsa lor fiind inexistenta.
Spatiul vectorial se orientrazã în circuite închise ortogonal.
In circuitul vectorial închis, proprietatea vectorialã de rotatie axialã,
orienteazã spatiul vectorial din jurul circuitului, un alt circuit, închis ortogonal.
In realitate, proprietatea de rotatie axialã a vectorilor, au închis simultam si
reciproc, orientarea ortogonalã a circuitelor, formând o structurã vectorialã.
Sstructurile vectoriale macroscopice, asimetrice, rotatia axialã a vectorilor
genereazã rotatia diferentialã a structurii, cunascutele vârtejuri atmosferice.
Astfel de structuri sunt corpurile universului, "citite" în structura Soarelui.
Soarele este o structurã de spatiu vectorial orientat în circuite închise
ortogonal. In circuitele închise ortogonal, modulul vectorilor tinde cãtre
zero, cãtre un vector nul si fortele de atragere devin astfel forte centripete,
care îsi comprimã reciproc, densitatea spatiului orientat.
Structurile vectoriale macroscopice sunt asimetrice, spatiul unui circuit,
fiind înconjurat complet si comprimat de fortele centripete ale celuilalt
circuit, formand nucleul structurii. Fortele centripete ale nucleului,
comprimã spatiul orientat in circuitul ortogonal, numai secmentul pe care
îl înconjoarã. Fortele vectoriale de respingere ale spatiului vectorial
orientate paralel din circuitl necomprimat, dilatã densitatea spatiului, pânã la
echilibrul cu fortele vectoriale centripete (de atragere). Spatiul vectorial din
circuitul necomprimat al Soarelui, atinge astfel, dimensiunea de doi ani
luminã si constituie gradientul densitãtii spatiului vectorial orientat,
întindera sistemului solar. In gradientul Soarelui, densitatea spatiului
vectorial orientat, creste exponential spre nucleu. Densitatea mare din jurul
nucleului, formeaza astfel o sfera intunecatã, cu temperatura de zero K.
Aceasta este structura Soarelui, spatiul vectorial conservat reciproc de cele
douã circuite închise ortogonal, gradientul si nucleul, cu energie potentialã.
Densitatea spatiului vectorial orientat în stratul de la suprafata sferei
întunecate este propice formãrii structurilor vectoriale de hidrogen.
In acest strat, structurile de hidrogen având densitatea crescutã, cad spre
sfera intunecatã, cum spune regula lui Arhimede. Spatiul vectorial orientat
în gradient, justificã fizic regula lui Arhimede, infirmând gravitatia.
Spatiul vectorial puternic orientat din sfera întunecatã, aliniazã spatiul din
structura de hidrogen, care intrã în oscilatii spre a se descompune.
Hidrogenul cu densitatea scãzutã a oscilatiilor este miscat ascendent,
de regula lui Arhimede si ciclui se repetã. Dinamica hidrogenului de
compunere/descompunere, formeaza fotosfera Soarelui, cu lumina si
temperatura cunoscute. Evident, fotosfera este singura stare cineticã a
energiei din structura Solarã, care reprezintã activitatea Soarelui ce a format
cromosfera si planetele. Planetele fiind incluse în grdientul Solar sunt
miscate în bloc, cu rotatia diferentialã a Soarelui, producând iluzia
rvolutiilor pe orbite. Luna, miscatã simultan cu rotatia diferentialã a
Pãmântului, dã iluzia rotatiei în jurul Pãmântului. Aceeasi dinamicã a
fotosferei este vaporizarea/condensarea apei în atmosfera terestrã,
sub forma cãderii de apã si grindinã, potrivit regulii lui Arhimede.
Newton a interpretat cãdera corpurilor, ca fiind o fortã de "atractie"
reciprocã intre corpuri, la nivel universal. Pentru a exprima cantitativ forta
de atractie, Newton a propus notiunea de "masã grea". Einstein a remodelat
atractia gravitationalã, în care masa grea nu produce o fortã de atractie,
prodce curbarea "spatiului-timp", inspirat de legile lui Kepler.
Prin legile sale, Johannes Kepler a descris fãrã sã stie, rotatia diferentialã
a gradientului Solar si implicit a istemelor planetare continute in el.
Elipticitatea fiind oscilatii pe verticala, traversand densitãtile spatiului cu
vteze de rotatii diferite din gradient (apogeu/perigeu), descrie rotatia
diferentialã a Soarelui, elipsa lui Kepler. Einstein, vazând variatia vitezei
functie de curbe, "spatiu/timp" din egalitatea cu viteza (luminii), trebuia
sã fie curb. Din acest motiv, întreba cu insistentã:
Ce este timpul?, Ce este timpul?.
<