Luna, corp astronomic
Luna este o structurã a energiei cu proprietãti vectoriale,
desprinsã cândva
din sfera gazoasã a planetei pãmânt. Devenind satelitul
natural al pãmântului,
a functionat cu toate caracteristicile unui corp astronomic, acceleratie
centroidalã, acceleratie unghiularã si potential electric
radial, pânã în faza
reproducerii. Neavând energia cineticã necesarã pentru
aceastã fazã, a
continuat cu reproducerea prin muguri a oscilatoarelor vectoriale, formând
atomii elementelor. Structura gazoasã a devenit astfel o structurã
solidã, cu
fortele centroidale cinetice si potentiale în scãdere, neavând
un aport extern
de energie. Câmpul sãu magnetic a rãmas doar ca magnetism
remanent lãsat
în rocile feromagnetice ale polilor. Locul din centrul sferei ocupat
de presiunea
fortelor centroidale dispãrutã a rãmas gol, o cavitate
cu raza de aproximativ o
treime din raza sferei. Cu disparitia fortelor vectoriale ortogonale,
luna a
pierdut spiritul, legãturile structurale ale functionãrii
si luna a "murit".
Din lunã a rãmas doar carcasa sfericã a structurii
sale fãrã viatã.
Carcasa lunii nu se mai poate misca în spatiu, neavând forte
proprii.
Fãrã caracteristicile astronomice, miscãrile lunii
au fost si sunt controlate
doar de forta centroidalã a pãmântului. Se pare cã
structura simetricã a cavitãtii
interne a lunii a fost afectatã prin dependenta miscãrilor
de acceleratia
centroidalã a pãmântului. Urmarea fiind depunerea
de substantã în cavitate,
pe dirctia acceleratiei centroidale a pãmântului, generând
efectul de "parasutã".
Este explicatia stabilizãrii orientãrii pozitionale a lunii
pe direcia acceleratiei
centroidalã a pãmantului. Investgarea geometriei împietrite
a locului format si
ocupat cândva de presiunea energiei cinetice si potentiale în
interiorul lunii, ar
fi o sursã de informatii astronomice neasteptatã. Numai
prin scanarea
geometriei spatiale a cavitãtii s-ar concretiza informatiile acum
asteptate.
Luna este un foarte scurt rezumat al vietii corpurilor astronomice.
In general, rezumatul aratã prototipul universal al existentei
structurilor
energiei cu proprietãti vectoriale. Evident, evolutia structurilor
cu mare energie
cineticã urmeazã extrema opusã, dezvoltând
sisteme galactice sau, sisteme
planetare cu planete care au biosferã si fiinte inteligente. Se
considerã cã
biosfera pãmântului este un privilegiu al pozitiei lui fatã
de soare dar,
fiecare plenetã din sistem a trecut sau va trece prin acest "privilegiu".
