Luna, corp astronomic
Luna este o structurã a energiei cu proprietãti vectoriale, desprinsã cândva
din sfera gazoasã a planetei pãmânt. Devenind satelitul natural al pãmântului,
a functionat cu toate caracteristicile unui corp astronomic, acceleratie
centroidalã, acceleratie unghiularã si potential electric radial, pânã în faza
reproducerii. Neavând energia cineticã necesarã pentru aceastã fazã, a
continuat cu reproducerea prin muguri a oscilatoarelor vectoriale, formând
atomii elementelor. Structura gazoasã a devenit astfel o structurã solidã, cu
fortele centroidale cinetice si potentiale în scãdere, neavând un aport extern
de energie. Câmpul sãu magnetic a rãmas doar ca magnetism remanent lãsat
în rocile feromagnetice ale polilor. Locul din centrul sferei ocupat de presiunea
fortelor centroidale dispãrutã a rãmas gol, o cavitate cu raza de aproximativ o
treime din raza sferei. Cu disparitia fortelor vectoriale ortogonale, luna a
pierdut spiritul, legãturile structurale ale functionãrii si luna a "murit".
Din lunã a rãmas doar carcasa sfericã a structurii sale fãrã viatã.
Carcasa lunii nu se mai poate misca în spatiu, neavând forte proprii.
Fãrã caracteristicile astronomice, miscãrile lunii au fost si sunt controlate
doar de forta centroidalã a pãmântului. Se pare cã structura simetricã a cavitãtii
interne a lunii a fost afectatã prin dependenta miscãrilor de acceleratia
centroidalã a pãmântului. Urmarea fiind depunerea de substantã în cavitate,
pe dirctia acceleratiei centroidale a pãmântului, generând efectul de "parasutã".
Este explicatia stabilizãrii orientãrii pozitionale a lunii pe direcia acceleratiei
centroidalã a pãmantului. Investgarea geometriei împietrite a locului format si
ocupat cândva de presiunea energiei cinetice si potentiale în interiorul lunii, ar
fi o sursã de informatii astronomice neasteptatã. Numai prin scanarea
geometriei spatiale a cavitãtii s-ar concretiza informatiile acum asteptate.
Luna este un foarte scurt rezumat al vietii corpurilor astronomice.
In general, rezumatul aratã prototipul universal al existentei structurilor
energiei cu proprietãti vectoriale. Evident, evolutia structurilor cu mare energie
cineticã urmeazã extrema opusã, dezvoltând sisteme galactice sau, sisteme
planetare cu planete care au biosferã si fiinte inteligente. Se considerã cã
biosfera pãmântului este un privilegiu al pozitiei lui fatã de soare dar,
fiecare plenetã din sistem a trecut sau va trece prin acest "privilegiu".
<
>