Sistemul
solar
(sã stim pe ce lume trãim)
Soarele este o stea maturã si are o "familie", un sistem
planetar.
Activitatea soarelui produce si consumã continuu atomi de hidrogen
(oscilatoare dublu tor).
In mod explicit, planetele si cometele au emanat fizic din soare!
Configuratia sistemului planetar, reflecta istoricul activitatii soarelui
si variabilitatea intensitãtii.
Soarele si planetele sunt electromagneti, dar au structuri diferite:
soarele este o sferã de gaz, hidrogen, iar planetele sunt formate din
atomii elementelor.
Interfata acestor structuri o reprezintã cromosfera solarã.
Interactiunile din cromosferã sunt reactii electromagnetice violente.
Conditiile specifice cromosferei sunt temperaturã, presiune, forte,
acceleratii, toate variabile,
In cromosferã sunt reactiile nucleare!
Cromosfera primeste atomi de hidrogen si emite atomii elementelor (care produc
cromatica).
Produsii de reactie, atomii elementelor, sunt împrastiati în coroana
si de viteza de rotaãie.
Elementele expulzate în coroanã, contin si impulsul vitezei de
rotatie - fortã centrifugã.
Se formeazã în jurul soarelui o centura cu reziduuri, care orbiteazã
circular soarele.
Elementele se aglomereazã chimic în granule mai mari sau mai
mici,
forta centrifugã lãrgeste orbita si se departeazã de
soare (ploaie inversã).
Geometria orbitei, orienteazã evolutia centurii spre starea de planetã,
cometã, sau asteroizi.
Centura suportã si interactiunea galaxiei, orbita ei devenind elipticã.
Miscarea substantei pe orbita elipticã se face cu vitezã varibilã.
La periheliu, miscarea acceleratã genereazã curenti paraleli,
fortã centripetã si radiatii.
Acest proces formeazã în centurã un nucleu sferic (sau
mai multe).
Nucleul creste si devine capul unei comete, restul centurii fiind coada.
Acceleratia electromagneticã centripetã atrage substanta din
atmosfera solarã,
creste temperatura, volumil si nucleul devine electromagnet - planetã.
Noua planetã este o sferã de gaz incandescent, un "pui
de soare".
Dacã la început centura era pasivã, acum planeta interactioneazã
si îsi gãseste propria orbitã.
Puiul de soare, cu activitate asemeni soarelui, genereazã atomi de
hidrogen si sateliti.
Hidrogenul se va transforma mai târziu în mãri, oceane,
gheatã.
Planetele continuã sã primeascã particule emise de soare
(meteoriti si "radiatii cosmice"),
masa creste si orbitele se lãrgesc.
Aceastã interpretare identificã în sistemul planetar,
douã repere memorate în roci, care pot reconstitui scara temporalã
a nasterii succesive a fiecarei planete.
Primul reper, T0, este momentul de început,
când activitatea soarelui invadeazã coroana
cu atomii elementelor si formeazã centura Kuiper, apoi formeazã
planetele mari.
Rocile centurii Kuiper conservã primele elemente sintetizate în
cromosfera solarã.
Reperul doi, T1, este memorat în rocile
centurii principale dintre Jupiter si Marte
si semnificã jumatatea procesului de formare a sistemului planetar.
<< Dar, existã o metodã si mai simplã a determinãrii
nasterii sistemului solar.
Notiunea de timp este masura evolutiei materiei, a “carbonului”.
Evolutia sistemului solar este chiar “cãlãtoria” centurii
Kuiper.
Deci, depãrtarea de soare este mãsura evolutiei – timpul.
Acelasi rationament se aplicã si în cazul galaxiilor.
Dacã universul este o sferã, raza exprimã varsta, iar
dilatarea se justificã logic >>
